Scarlett Johansson sufera de criza

Stirea am gasit-o pe site-ul de va spuneam data trecuta si mi s-a parut interesanta. Deci sa vezi ce inseamna criza pentru Scarlett. A cumparat o vila cu 7 milioane de dolari si o vinde cu 5. Eu inteleg, 2 milioane de dolari sunt bani multi, insa ce te-a facut initial sa platesti pentru o casa 7 milioane?!?! Eu una sunt curioasa cat de mult a trecut prin casa aia, ca mai mult de doua nopti in trei ani (parca atat a fost a ei) nu cred ca a stat acolo.

Ma rog, mi se pare jenant sa iesi in fata sa spui ca vaaaai, te-a lovit criza si uite ce esti tu nevoita sa faci, cand sunt oameni care raman fara joburi, batrani care n-au ce manca sau persoane (in general) fara o locuinta a lor. Stirea e aici, daca vreti sa va amuzati si voi.

Vedetele renunta la masina

In cautare de subiecte dragute de pus pe blog, am descoperit un site nou, www.stirifun.ro cu tot felul de stirute mondene si funny. Acolo am gasit si un articol despre vedetele internationale care au renuntat la masini in favoarea bicicletelor.

Take a look. Divele pe bicicleta

Ho, Ho, Ho!

Ieri seară am fost la film. Pentru că era o invitație de la Citroen și pentru că eram foarte curioasă să văd cum s-a descurcat C3 picasso în rolul proaspăt adjudecat, m-am urcat în bubu și am plecat la Mall.

Atmosfera drăguță, decorațiuni de Crăciun și multă lume simpatică. Printre noi, Răzvan, Dani, Laura Cosoi și Cabral. Știți voi, imaginea Citroen. Foarte drăguț din partea lor că au răspuns prezent la invitația primită.

Și acum despre film, că de asta m-am apucat să scriu. Ca impresii generale, pot să spun că mi-a plăcut și că este un film care se aproprie teribil de tare de cele americane. Acest ultim aspect mi-a plăcut foarte mult.

Știți voi acele tramvaie foarte vechi, albastre – circulau pe linia lui 8 la un moment dat – cu uși care atunci când se deschid scot un zgomot infernal? Hai că le știți!!! Cele mai oribile tramvaie din București. Și cele mai vechi de altfel. Eeeeiii bine, până ieri nu aș fi crezut că, filmate într-un anume fel, pot deveni cele mai simpatice mijloace de transport în comun.

Încă de la prima secvență mi-am dat seama că nu mă uit la un film românesc făcut pe genunchi din cauza unui buget limitat. Mă uitam la un film în care s-a investit. De la imagine și sunet până la costume și scenariu.

Aaaaa, și dacă tot am ajuns la acest capitol, daaa știu ce o să spuneți. Nu e cine știe ce scenariu. E slăbuț și textele sunt cam ruginite pe ici pe colo. Daaaar…. e un film de Crăciun. Un film ușor și amuzant, dar la care se vede că s-a lucrat într-un mod profesionist.

Mie una mi-a plăcut. Nu sunt critic de film, nu le ard profi cu scenarii, regii sau mai știu eu ce minuni. Sunt un spectator care s-a dus aseară la un film. Și asta a fost impresia mea ;).

p.s.: pe puștiul din rolul principal îl cheamă Bogdan Iancu. Iar atunci când râde, face niște gropițe în obraji de mori. E simpatic foc.

“Atunci când se aud clopoțeii de la sania lui Moș Crăciun, cuiva i se îndeplinește o dorință” – parcă așa era, nu? Am ținut bine minte?

Pentru Moș Crăciun

Îmi aduc aminte și azi prima mea scrisoare pentru bătrânelul cu barbă albă. Îmi doream globuri colorate și o păpușă pe care o văzusem în vitrina unui magazin. Nu ceream mult și garantam în schimb că am fost cuminte și am ascultat de mami și de tati.

Dacă ar fi să-ți scriu azi, dragă Moșule, mi-aș dori ca Buni să fie sănătoasă, ca mami să fie înțelegătoare și tata să găsească puțină bucurie în fiecare zi. Aș mai vrea să fiu iubită și sper că spiridușii nu m-au uitat și m-au trecut pe lista de cadouri. În schimb nu îți promit că am fost cuminte dar îți promit că am să fac și eu pe cineva să zâmbească. Și uite, îți trimit spre aprobare planul meu de sărbători.

1. Să trimit copiilor de la spitalul Marie Curie un licăr de speranță și fericire. Pentru ei și eu pot să fiu Moș Crăciun. Tot ce trebuie să fac este să trimit  pe adresa Bulevardul Gheorghe Magheru, nr. 7, etaj 2, camera 241 B, București, sector 1, o jucărie, o hăinuță sau dulciuri – în limita posibilităților – și astfel sacul tău va fi mai plin. Sunt micuți și mulți suferă de boli grave. Au nevoie de medicamente și de multă iubire, iar eu vreau să-i văd zâmbind.

2. Un pom de Crăciun pentru o prietenă dragă. De mulți ani a renunțat să creadă în magia Sărbătorilor de Iarnă, iar anul acesta încerc să-i readuc zâmbetul pe buze. Nu îți spun despre cine e vorba. La cum te cunosc eu, sigur îmi strici surpriza.

3. Globulețe colorate pentru brăduțul de la job. Luni îl împodobim și vreau să fie cel mai frumos brăduț de Crăciun. Steluța din vârf eu o așez.

4. Cadouri pentru toată familia și pentru prietenii apropiați.

5. Colinde și gânduri bune pentru prieteni, vecini și oricine este bun să ne întâmpine cu veselie.

Aștept răspunsul tău cât mai curând și dacă mai ai vreo idee trimite-o cu încredere. Adresa o cunoști, iar poștașul e tot nenea drăguț și amabil de anul trecut.

Și Moșule, fii bun și nu mă uita. Mă bazez pe tine pentru fulgii mari și pufoși din seara de Ajun, pentru colinde și mirosul de cozonaci și pentru magia din preajma celor mai frumoase sărbători din an.

A ta,

Alexandra.

Ninge ca-n povești

Dacă dimineață erau micuți și temători acum au prins curaj și au acoperit Bucureștiul gri și trist. Pe scurt, până și vremea a fost cucerită de magia sărbătorilor și s-a înduplecat și de noi oferindu-ne câțiva fulgi de nea albi și pufoși.

Ninge ca-n povești, iar atmosfera nu mă duce cu gândul la blocajele din trafic și la nămeții de pe marginea șoselelor sau la accidentele de pe DN1 ci la un ceai fierbinte, la mere cu scorțișoară și la o seară petrecută alături de prieteni.

Poate sunt eu defectă – vorba unui amic – dar toată atmosfera asta mi se pare magică și cred că dacă toți ne-am opri pentru o clipă și am asculta am auzi un HO HO HO și niște zurgălăi de la o sanie fermecată.

În așteptarea unui Președinte

Johannis e amenințat cu moartea, Geoană primește 5000 de euro pentru un loc eligibil, Boc așteaptă rezultatul de la BEC pentru a demara nu știu ce proiecte, iar noi suntem mai rău ca păpușile de la Țăndărică.

Pe scurt, campanie mai murdară ca asta nu am mai văzut până acum.

Celor dragi mie

M-am tot gândit până acum despre ce să vorbesc azi pe blog. Traficul e criminal, alegerile sunt în continuare fraudate, în Realitatea-Cațavencu tot haosul domnește și azi, Băsescu poartă aceiași cravată mereu, doar Vântu’ parcă bate din altă direcție.

Așa că am devenit brusc melancolică, asta că tot vine Crăciunul și m-am gândit să scriu despre cei dragi care, dintr-un motiv sau altul nu ne pot fi alături în momentele în care ne dorim asta din tot sufletul.

În teorie, doar moartea poate sta între două persoane care își doresc să fie aproape una de cealaltă, însă în practică lucrurile sunt mult mai complicate. NU stau eu să le enumăr, însă motivele pentru care nu îi avem alături pe cei dragi sunt multe și țin(de cele mai multe ori) fie de orgolii sau concepții adânci, fie de lucruri materiale.

Visul meu este ca nici unul dintre aceste două – să le spunem – elemente să nu mai despartă oameni și atunci când vrei să iei pe cineva în brațe sau să-i transmiți cuiva un gând bun, să o poți face cu încredere.

O să credeți că este prea devreme, însă nu este așa. Vin sărbătorile, renunțați la orgolii, la teama de a fi refuzat sau uitat, renunțați la orice concepție și faceți ceea ce simțiți. Dați un telefon bunicii – nu știți cât timp o să o mai aveți alături – mergeți la vecinul morocănos cu o sticlă de vin roșu pentru a-i aminti de momentele frumoase, i-ați soțul în brațe și amintește-i că el este eroul tău. Dăruiește puțină căldură celor care merită și încearcă să le îmbunezi inima celor care te-au supărat sau nu ți-au fost alături.

Amintește-ți de cei care nu au o casă frumos împodobită și bani pentru o masă de Crăciun și vezi cum îi poți ajuta. Nu în ultimul rând, prețuiește prietenia.

Mai sunt 14 zile până vine Moș Crăciun și crede-mă, dacă vei fi mai bun, în noaptea magică de Ajun o să te simți mândru de tine.

Politică pe-un laptop roz

Am zic că orice s-ar întâmpla nu am să scriu despre politică pe acest minunat blog, dar uite că nu mă pot ține de cuvânt. Mă uit în jurul meu și văd doar scandal, voturi în curs de anulare, trădare, promisiuni deșarte și minciună.

Eu nu asta am votat. Stau și mă întreb dacă cei care au votat cu Băse s-au gândit vreo clipă la ce va urma după? Când îi întrebam de ce votează cu același președinte care nu le-a fost alături 5 ani, care nu i-a ajutat cu nimic, care a scos CFR-ul, METROREX-ul, farmaciștii, profesorii, agricultorii, medicii, etc în stradă pentru a protesta, care a aruncat mereu vina pe alții pentru eșecurile din mandat, care nu știe altceva decât mogulii din presă ei îmi răspundeau: ce vrei, să votez PSD-ul? Mai bine mor!!

Ok, am înțeles și asta. Dar cum să pui ștampila pe Băsescu doar pentru că nu vrei să votezi cu Geoană? Ce gândire e asta?

Îmi pare rău dragilor, dar nu ați dat dovadă de responsabilitate.

În cazul în care nu doriți “comuniștii” la putere nu trebuia să îl votați pe Băsescu. Anulați votul. E simplu. Sau nu mergeți la vot. Dar să pui în funcție un președinte care 5 ani nu a făcut nimic nici pentru tine, nici pentru copiii tăi, nici pentru părinții tăi, pentru profesori, medici, arhitecți, etc… E ABERANT!

Asta ați dorit pentru voi? Ei bine, Să trăiți!!! – fără bine, pentru că asta se va întâmpla în alt mandat, al altui om.

Vulnerabili inside

Se spune că suntem inteligenţi, uimitori, unii dintre noi chiar genii; suntem frumoşi şi capabili de lucruri măreţe; uneori putem fi malefici sau putem privi cu răutate spre fericirea celui de lângă noi, dar un singur lucru ne este greu să-l recunoaştem: suntem vulnerabili.

Tot ce este în jurul nostru ne influenţează într-un fel sau altul şi, la un moment dat, ajungem să ne înclinăm în faţa acelui ceva fără de care nu putem trăi nici măcar o clipă. Pentru unii este o ea cu păr mătăsos şi ochi calzi, pentru alţii se cheamă pasiune, iubire, artă sau familie. Nu contează forma, în fond mereu va fi cineva sau ceva care ne va îngenunchia şi care se va bucura într-un mod egoist de vulnerabilitatea noastră.

Puternici sau nu, tot vulnerabili suntem, pentru că sentimentul vine din interior şi nu din capacitatea noastră de a controla emoţiile. Dacă vrem putem face orice, dar întrebarea este: oare vrem?!? Care este punctul în care raţiunea stă faţă în faţă cu emoţiile care ne încearcă şi ce şanse are să câştige? În final nici nu contează, rezultatul este doar o iluzie.

E ca atunci când spui nu-mi pasă, dar toată ziua te gândeşti “oare ar fi trebuit să-mi pese?”. Sau ca în primele zile fără nicotină. De câte ori a fost nevoie să vă repetaţi în gând “nu mai fumez” pentru a rezista tentaţiei?

Pentru că pot fi controlate, dar nu uitate, tot timpul vom tânji după sentimentul din acea zi, acea clipă sau acel moment în care raţiunea nu mai avea nici o şansă în faţa noastră. După clipa în care ne-am simţit liberi, fericiţi, iubiţi sau protejaţi. Dar a fost doar o clipă şi, oricât am vrea să revenim la momentul acela, sentimentul va fi unul diferit.

Mi-e dor de clipele în care nu-mi păsa de nimic, de serile în B52 în care fumam şi beam cola cu prietenii sau de zilele în care mergeam la repetiţiile unei trupe “wana be”. Mi-e dor de emoţiile unui examen sau de bârfele de prin terase. Mi-e dor de vară şi de tot ce mă făcea vulnerabilă.

New Moon

Vazut, plăcut dar nu e chiar aşa cum mă aşteptam.

Am termintat cărţile în vară, am văzut Twilight de o mie de ori şi aşteptam cu sufletul la gură premiera New Moon – asta în ciuda celor spuse de unii dintre voi. Nu am să intru în detalii – unii spun că este cel mai prost film ever, alţii că este mirific. Eu spun că îmi place. Punct.

Dar să revin la ceea ce vroiam să vă spun. Număram zilele până la premieră şi simţeam că nu mai vine momentul. Sentimentul a dispărut în primele 30 de minute din film. Nu pot să spun că sunt dezamăgită, dar mă aşteptam la mai mult. Am înţeles că pentru primul practic nu a existat buget, dar acum nu mai au nici o scuză.

Scenele pe care le aşteptam cel mai mult au fost şi cele care m-au dezamăgit. Când am citit cartea, momentele în care Bella suferea după plecarea lui Edward mi s-au părut sfâşietoare, parcă simţeam durerea ei. În film…un mare fâs. La fel şi scena în care vârcolacii au salvat-o din “ghearele” lui Laurent sau faza în care Bella îşi dă seama că Jacom este lupul maro. Nu ştiu…am avut senzaţia că au trecut prea repede peste anumite momente şi că astfel s-a pierdut din dramatismul impus de carte. La fel, mă aşteptam la o prezentare mai spectaculoasă a clanului Volturi.

Are multe minusuri dar povestea este fascinantă. Puterea lui Edward de a o iubi pe Bella şi modul în care i se dăruieşte ei…cine nu şi-ar dori o astfel de poveste de dragoste?!?